Eul ca nucleu al personalitatii

De-a lungul timpului, asupra personalitatii au fost elaborate o multitudine de teorii. Fie ca se numesc pozitiviste, psihanalitice, personaliste, existentialiste, umaniste, dinamiste, factoriale, socioculturale, fie ca interpreteaza omul ca fiinta re-activa sau pro-activa, fie ca se concentreaza asupra descoperirii si inventarierii elementelor compoente ale personalitatii sau ca au o deschidere mai mare spre social, spre ceilalti oameni, toate incearca sa surprinda esenta personalitatii, originalitatea si unicitatea sa. In personalitatea integrala a omului, perceputa ca personalitate concreta si ca ideal al realizarii, semnificatie au nu atit insusirile, ci modul particular de integrare si utilizare comportamentala a acestora.

O mare importanta are ce este omul in realitate, ce crede el ca este, ce doreste sa fie, ce gindeste despre altii, ce considera ca gindesc altii despre el, comportamentul sau manifestat fiind in functie de unul sau altul dintre aceste elemente sau de modul particular de integrare si functionare a acestora.

In personalitatea totala a omului exista mai multe fatete:

1. personalitatea reala PR

2. personalitatea autoevaluta PA

3. personalitatea ideala PI

4. personalitatea perceputa PP

5. personalitatea proiectata Ppro

6. personalitatea manifestata PM

1. Personalitatea reala PR

§ ansamblul proceselor, functiilor, insusirilor si starilor psihice de care dispune omul la un moment dat si pe care le poate pune oricind in disponibilitate

§ totalitatea elementelor biologice, psihologice si sociale, relationate si integrate intre ele – fiinta biopsihosociala

§ 2 dimensiuni:

o dim. Intrapersonala, psihoindividuala – totalitatea insusirilor, predispozitiilor, atitudinilor, gindurilor si montajelor psihice proprii

o dim. Interpersonala, psihosociala – ansamblu de insusiri rezultate prin interiorizare, din confruntarea individului cu alte personalitati, cu alte stiluri cmportamentale

2. Personalitatea autoevaluata PA

§ totalitatea reprezentarilor, ideilor, credintelor individului despre propria sa personalitate – imaginea de sine

§ imaginea de sine se origineaza nu doar in personalitatea sa reala, ci si in alte fatete ale ei – personalitatea ideala, manifestata sau proiectata

§ imaginea de sine este in functie de capacitatea de cunoastere de sine a omului

§ exista situatii de suprapareciere si de subapreciere a propriilor insusiri si trasaturi, de dilatare sau de ingustare a lor

3. Personalitatea ideala PI

§ cea pe care individul doreste sa o obtina

§ se refera la ceea ce ar dori individul sa fie, cum ar dori sa fie

§ reprezinta personalitatea proiectata in viitor, idealul ce trebuie atins, modelul pe care individul si-l propune sa-l construiasca in decursul vietii sale

§ il impulsioneaza pe individ spre cautare

§ are valoare de scop si mai ales de ghid orientativ in raport cu conduita individului

§ discrepanta marcata intre real si dorit, intre existent si dezirabil, ara putea duce, in timp, la instalarea unor dereglari si perturbari psihocomportamentale

4. Personalitatea perceputa PP

§ ansambul reprezentarilor, ideilor cu privire la altii – imaginea despre altii

§ imaginea despre altul si mai ales corectitudinea sau incorectitudinea acesteia sint in functie de capacitatea persoanei cunoscute de a se exterioriza si de capacitatea persoanei cunoscatoare de a descifra esentialul in informatiile care I se ofera

§ imaginea despre altii este o creatie proprie a persoanei cunoscatoare, deci ea va fi influentata si va depinde maximal de posibilitatile si limitele psihofiziologice ale celui ce cunoaste, de scopul, motivatiile, de felul de selectionare si structurare a indicilor perceptivi, de cliseele si stereotipiile perceptive ce deformeaza judecata personala

5. Personalitatea proiectata PPro

§ ansamblul gindurilor, sentimentleor, aprecierilor pe care crede un individ ca le au ceilalti asupra sa

§ ce cred eu ca gindesc altii despre mine

§ implica ghicirea alegerilor sau respingerilor facuta de o alta persoana sau de intregul grup referitoare la sine, pp. un gen de empatie, de transpunere in starile psihice ale altcuiva

§ este imaginea cea mai nesigura, mai neverificabila ca valoare de cunoastere

6. Personalitatea manifestata PM

§ ansamblul trasaturilor si insusirilor ce-si gasesc expresia in modalitatile particulare, proprii, specifice de exteriorizare si obiectivare comportamentala

§ cuprinde aspecte din fiecare fateta a personalitatii, fie toate fatetele articulate si integrate intre ele

§ manifestarea personalitatii este dictata atiti de interioritatea psihica a individului cit de de particularitatile si cerintele situationale in care acesta actioneaza

§ este punctul de intersectie intre individual si social, intre interioritatea psihica a individului si normativitatea societatii; se pot produce confluente, armonizari, dar si disocieri, dezacorduri

In urma procesului de cristalizare si solidificare a fatetelor personalitatii apar urmatoarele tipuri de personalitate :

1. Tipul unitar si armonios dezvoltat

2. tipul instabil

3. tipul dedublat

4. tipul accentuat

1. Tipul unitar si armonios dezvoltat

§ se caracterizeaza prin coerenta si concordanta de sens a tuturor fatetelor personalitatii

§ omul a carui personalitate autoevaluata este in concordanta cu cea reala, isi elaboreaza imagini corecte, foarte apropiate de adevar, despre ceilalti

2. Tipul instabil

§ se caracterizeaza prin actiunea independenta, necorelata si nesistematica a fatetelor personalitatii

§ instabilitate generalizata intre fatetele personalitatii si in interiorul fiecareia dintre ele

§ uneori personalitatea ideala este intr-un mare decalaj fata de cea reala, alteori se apropie de aceasta

§ imaignea despre altii se schimba destul de frecvent, fara motive intemeiate

§ uneori imaginea de sine este mult si nejustificat dilatata, alteori este nepermis de ingustata, tendintele de supraapreciere si cele de subapreicere inlocuindu-se cu rapiditate unele pe altele

§ isi traieste dramatic propria sa existenta, fiind, in acelasi timp, greu acceptat si tolerat de ceilalti, creindu-si siesi si celorlalti grave probleme de adaptare si integrare sociala

3. Tipul dedublat

§ marcante discrepante intre interior si exterior, latent si manifest, real si imaginar, esenta si aparenta

§ dedublarea se poate realiza atit in interiorul fiecarei fatete a personalitatii, cit si intre acestea:

o una poate sa fie imaginea de sine a individului pe care acesta si-o atribuie in mod efectiv, cu care se identifica, in care crede, cu care este de acord si cu totul alta imaginea de sine pe care, dintr-un motiv sau altul, o afiseaza

o una poate sa fie imaginea intima despre cineva si cu totul alta cea facuta cunoscuta acestuia

o sint oamenii care una gindesc si alta spun, una gindesc, spun si alta fac

4. Tipul accentuat- se caracterizeaza prin accentuarea uneia sau alteia dintre fatetele personalitatii, care uneori le subordoneaza pe toate celelalte, alteori le anuleaza

o sint persoane la care conteaza ce sint in realitate, nu ce cred altii despre aceasta

o la alte persoane, imaginea de sine mult hipertrofiata absoarbe si subordoneaza toate celelalte aspecte ale personalitatii

o exista persoane care isi atribuie insusiri pe care nu le au si nici altii nu I le recunosc

o sint si persoane care neglijindu-se pe sine, se comporta asa cum cred ele ca asteapta altii sa se comporte

o se ajunge la o saracire, simplificare si unilateralizare a personalitatii, la inchistarea ei intr-o serie de scheme comportamentale rigide, stereotipe care accentueaza si uneori chiar falsifica personalitatea

Una dintre probleme cu care se confrunta psihologia este descoperirea elementului central, fundamental al personalitatii, care determina unitatea, instabilitatea, dedublarea si accentuarea personalitatii.

S-a ajuns la concluzia ca ‘’nucleul’’ personalitatii il reprezinta Eu-l, cu toate laturile lui: Mine, Sine, Sinea.

In abordarea istorica a Eului, conceptiile despre Eu au parcurs 4 etape:

1. etapa psihofilozifica (pina la 1900)

2. etapa psihanalitica si interactionista (1900-1940)

3. etapa autonomista si umanista (1940-1980)

4. etapa psihosociala (din 1980 pina in prezent)

1. Etapa psihofilozofica

Bergson

o Exista 2 forme de multiplicitate a starilor de constiinta – numerica si calitativa

o Exista 2 aprecieri distincte ale duratei – omogena si heterogena

o Exista un Eu profund, fundamental – nu este in nici un raport cu cantitatea, starile de constiinta din care este compus fiind calitati pure

o Eul secund , eul social – raportat la exigentele vietii sociale, umbra Eului fundamental

o Dat fiind faptul ca mare parte din timp noi traim exterior noua insine, mai mult in spatiu decit in timp, mai mult pentru lumea exterioara decit pentru cea interioara, perceprea propriului nostru Eu fundamental devine extrem de dificila, acesta fiind perceput ca Eu social

James

o Eul ca obiect al cunoasterii

o Eul ca subiect al cunoasterii

o Eul este analizat dupa urm. schema:

o Elementele sale integrante: Eul material, Eul social, Eul spiritual

o Sentimentele si emotiile provocate de Eu sau constiinta valorii sale – multumire, nemultumire, orgoliu, suficienta, vanitate, amor propriu, modestie, umilinta

o Actele prin care Eul tinde sa se afirme si sa se apere – instinctele de conservare, de expansiune, de aparare

2. Etapa psihanalitica si interactionista

Freud

o Eul apare prin diferentierea SINELUI in contact cu realitatea exterioara, este o excrescenta a Sinelui

o Eul este o veriga intermediara intre Sine si realitate – pe de o parte, Eul tine sub control tendintele instinctive, brutale ale sielui, iar pe de alta observa lumea exterioara si cauta cele mai propice ocazii de satisfacere a tendintelor inconstiente

Mead

o Originea sociala a Eului – eul nu exista de la nastere, ci se constituie progresiv in experienta si activitatile sociale

o Comunicarea este cel mai important mecanism psihologic prin care se construieste Eul

o Proprietatile Eului:

o Obiect pentru el insusi, fapt care il diferentiaza de alte obiecte si corpuri

o Relational – nu exista decit in relatie cu ceilalti membri ai grupului cu care interactioneaza

o Ansamblu de atitudini sociale preluate de la ceilalti

o Unicitate

o Operarea distinctiei dintre Mine, Eu, Sine

§ Minele

§ este fiinta biologica a omului, ansamblul de atitudini bine organizat si strucutrat in individ ca urmare a contactelor sale interpersonale

§ personaj conventional care exista intotdeauna si permite individului sa intre in experienta altora

§ Eul

§ este reactia organismului (a Minelui) la atitudinile altora

§ o forma de adaptare a Minelui la solicitarile sociale

§ Reactia Eului poate fi comuna, conformista dar si noua, deosebita, novatoare in raport cu cele de pina atunic

§ Eul poate dispune de Mine, dar nu la intimplare

§ Minele si Eul sint aspecte distincte, dar corelative: Minele este structura ca se exprima prin EU, iar Eul este expreisa structurii

§ Minele si Eul constituie impreuna Sinele, adica personalitatea individului

§ Conceptul de Eu total, unificator, complet este compus dintr-o serie de parti sau Euri complementare

· Structura Eului reflecta structura societatii

· De regula, se exprima acea fateta care este necesara, corespondenta tipului de relatii sociale in care este implicat individul

· Cind unitatea Eului complet se distruge, cind Eul se disociaza sau se dedubleaza in Euri complementare, asistam la degradarea personalitatii

3. Etapa autonomista si umanista

§ Eul dispune de autonomie in raport cu celelalte fatete ale personalitatii si cu mediul inconjurator

§ Eul este autonom atit prin originea, dar si prin functionarea sa

§ Eul este innascut, ca si Sinele, dar se va diferentia treptat de el

§ Accent pus pe adaptare

Maslow

§ Redimensionarea locului si rolului Eului in structura personalitatii

§ Se ia in considerare Eul omului normal, care este membru intr-o anumita societate, este implicat si tb. Sa faca fata unei multitudini de relatii sociale, politice, economice etc.

§ Se ajunge la forme superioare de Euri

§ Eul autoactualizat, care ajunge la realizarea de sine

Rogers

§ Eul autentic, netrucat, nemascat

4. Etapa psihosociala

§ Expansiune extraordinara a problematicii Eului in perimetrul preocuparilor stiintifice

§ Redescoperirea Eului a fost impulsionata de:

o Necesitatea interpretarii situationale si interrelationale a ului

o Nevoia plasarii centrului de greutate spre implicatiile practice ce vizeaza direct existenta concreta a oamenilor

o Necesitatea iesirii din propria matca si raportarea la alte domenii de cercetare

In definirea Eului, domeniul cel mai controversat il constituie natura psihica a Eului, eul fiind considerat in acelasi timp simtire sau gindire, emotie sau reflextie.

Opinii comune mai multor curente:

§ Eul este considerat ca un fapt de constiinta, o constiinta reflexiva, insotita deci de gindire

§ Desi se vorbeste de constiinta imediata sau de cea superioara, in cazul Eului este vorba de constiinta de sine

§ Esential pentru individ este intentionalitatea sa, orientarea spre realizarea scopurilor

§ Momentul alegerii, al deciziei implica ratiunea

Tendinta generala este aceea de a conserva constiinta si gindirea instructura psihica a Eului.

Gindirea, reflexivitatea, intentionalitatea sint procese prin care omul se cunoaste pe sine si apar ca elemente primordiale ale omului.

In momentul de fata, Eul este conceput ca ca organizator al cunoasterii si ca reglator al conduitei dispunind insa de o puternica baza afectiva-emotionala.

Eul este un construct sintetic si personal care izvoraste din simtire, urca la reflexie si se exprima in conduita, fiind sustinut permanent afectiv-motivational.

Prin intermediul unui asemenea construct, individul se conceptualizeaza pe sine insusi, se evalueaza si isi anticipa comportamentul.

Constiinta este infrastructura Eului, in timp ce Eul este suprastructura constiintei; constiinta duce la aparitia Eului, reprezentind una dintre premisele sale fundamentale, Eul este creator de o noua constiinta, in sensul ca o data aparut ridica constiinta la un nivel superior de vivacitate, optimalitate si adaptabilitate.

Eul isi trage seva din constiinta, gesteaza in cadrul ei, isi sudeaza treptat propriile-I componente, dar o si controleaza, introduce ordinea, ii integreaza starile, experientele, ii da un sens, o directioneaza, iar in cele din urma o depaseste.

GOLU

Termenul de ‘’Eu’’ are un sens diferit de cel in care este utilizat in psihanaliza; daca in psihanaliza el semnifica o instanta particulara a personalitatii, in contextul de fata el desemneaza chintesenta intregului proces de devenire si integrare a personalitatii.

Eul este ceea ce diferentiaza, individualizeaza, da consistenta ontologica si delimitare, prin autodeterminare si autoinchidere, personalitatii in raport cu mediul.

Trasaturile Eului sint:

§ Reflexivitatea – Eu sint Eu, nu tu, el sau ei

§ Adresabilitatea – eu ma raportez la cei dion jur, la lume, ca Eu

§ Transpozabilitatea – Eu ma compar cu altii si ma transpun in situatia lor

§ Teleonomia – orientarea spre scopuri

Structurarea personalitatii la nivelul Eului se realizeaza printr-o corelare dinamica si complexa a constiintei despre lumea externa si a constiintei de sine, in tot cursul ontogenezei.

Ca nivel functional-specific, Eul incepe sa se manifeste in jurul virstei de 3 ani, cind in plan psihologic intern se produce o restructurare calitativa care face posibila autoraportarea (reflexivitatea).

Pina la virsta de 3 ani, copilul se raporteaza la sine ca la o alta persoana, vorbeste despre sinte la persoana a treia.

Prima manifestare a Eului va consta in trecerea copilului din ipostaza pasiva de obiect in cea activa de subiect; se accentueaza propria identitate.

Dpdv structural, Eul include 3 compoenente intercorelate si reciproc integrate:

§ Eul corporal – imaginea valorizanta a mediului intern al organismului si a constitutiei fizice, trairile afective legate de acestea

§ Eul psihologic – imaginea despre propria organizare psihica interna, trairile afective legate de aceasta, motivatia – nevoia de autorealizare, de autoperfectionare

§ Eul social – imaginea despre locul si rolul propriu in societate, sistemul valorilor sociale interiorizate si integrate, motivele sociale, motivele de statut, sentimentele sociale, vointa de integrare sociala

Golu – in functie de gradul de elaborare a acestor trei componente, rezulta 4 profile de baza ale Eului:

1. somatic – dominanta in cadrul Eului a componentei bioconstitutionale, narcisismul fiind o forma particulara a acestei relatii;

2. spiritual – dominanta in cadrul Eului a componentei psihice, a centrarii pe cunoastere, creatie;

3. social – dominanta in cadrul Eului a componentei sociale, cu centrarea pe nevoia de statut, prestigiu sau pe motivatia supraordonata binelui general;

4. mixt – relativ echilibrata integrare a 1, 2, 3.

Reclame
Published in: on septembrie 12, 2008 at 3:13 pm  Lasă un comentariu  
Tags:

Influenta factorilor socioculturali asupra perceptiei, memoriei si gandirii

  1. Influenta factorilor socioculturali asupra perceptiei

Din perspectiva lui Zlate, percepţia este definita ca reflectare subiectiva nemijlocita, în forma de imagine a obiectelor şi fenomenelor externe, ce actioneaza în momentul dat, asupra noastră, prin ansamblul insusirilor şi componentelor lor. Din aceasta definiţie a percepţiei, se observa deosebirea ei de senzaţie, definită ca reflectare de tip secvenţial- unidimensional, a unor însuşiri singulare ale obiectului. Se subliniază de asemenea de asemenea, prezenta şi acţiunea directa a stimulului complex asupra analizatorilor. Reflectând obiectul în unitatea insusirilor sale componente, percepţia constituie un nivel calitativ superior de realizare a cunoaşterii senzoriale, care permite nu numai simple discriminări, ci şi operaţii mai complexe de identificare şi clasificare.

P. Golu in ,,Fundamentele psihologiei sociale” analizeaza faptele de cercetare care atesta pezenta persoanei in perceptie, faptul ca diferite componente ale comportamentelor perceptive suporta influenta experientei trecute a individului, a apartenentei la grup si la normele socioculturale.

I. Autorul se refera in primul rand la date etnologice.

I.1. In cercetarile lui Malinovski (1927) se gaseste un exemplu interesant de modelare a experientei vizuale prin factori culturali.

a) La populatia Trobiandais, notiunea de asemanare dintre parinti si copii si dintre copiii acelorasi parinti este strict regizata de normele sociale, fapt care, intr-o anumita masura, poate merge chiar impotriva marturiei simturilor. De pilda, asemanarea cu tatal este considerata ca naturala si convenabila; existenta ei este intotdeauna pp. si afirmata. A insinua ca este o asemanare intre copil si mama ar fi o grava injurie.

b) In al doilea rand s-a convenit ca fratii nu seamana intre ei. Aceasta actioneaza ca o dogma: chiar daca fiecare seamana cu tatal lor, fiecare va nega ca exista vreo asemanare intre ei doi. A proceda altfel ar insemna o infractiune la adresa moravurilor.

Credinta membrilor acestei colectivitati in asemanarea copiilor cu tatal pare cu atat mai surprinzatoare cu cat ei ignora rolul tatalui in procesul procreerii, atribuindu-i o functie pur mecanica.

O problema care se pune este aceea de a sti daca perceptia individuala a fost realmente afectata in acest caz, adica daca indivizii populatiei mentionate vad real neasemanarea dintre cei doi frati, care pentru noi par ca asemanatori. Se pare ca ei nu remarca semanarea pentru ca nu vor s-o faca su pentru ca nu asteapta sa gaseasca vreo asemanare.

I.2. Datele lui J.F. Lips (1937) ilustreaza, de asemenea influenta reglatoare a normei sociale asupra perceptiei individuale.

Un pictor englez, care voiaja prin Noua Zeelanda, a executat portretului unui numar de indigeni, inclusiv portretului unui sef batran, a carei fata era acoperita de un tatuaj in spirala, caracteristic pentru cei de rangul sau. Aratand tabloul modelului sau are o mare surpriza. Batranul refuza tabloul spunand: ,,acesta nu este ceea ce sunt eu”. Rugat sa-si faca propriul potret acesta a redat doar tatuajul care exprima raporturile sale cu tribul, spunand: ,,Iata ce sunt eu!”. Lips isi explica aceasta prin faptul ca, la tribul cercetat, nu notiunea de individ, ci cea de comunitate era suprema.

II. Interesante sunt si variatiile, de la un grup la altul, ale perceperii culorilor si diferitelor tonuri cromatice, variatii care se produc adesea sub influenta terminologiei privind culorile.

II.1. Potrivit datelor lui Wallis (1926), incapacitatea aparenta a membrilor unor grupuri de a recunoaste anumite culori, ca si tendinta lor de a combina culori au o origine lingvistica.

Astfel, tribul Ashantis nu au denumiri distincte decat pentru negru, rosu si alb. Termenul de ,,negru” este utilizat, deopotriva pentru toate culorile intunecate: bleu, purpuriu, brun, in timp ce ,,rosu” serveste pentru roz, oranj, galben.

La aceiasi concluzie ajunge si Margaret Mead care, potrivit constatarilor ei asupra indigenilor din Noua Guinee, arata ca, la acestia, clasificarea culorilor este atat de diferita incat ei vad galbenul, olivul, bleul verde si bleul lavanda ca varietati ale aceleiasi culori.

II.2. Observatiile lui Seligman (1901) in Noua Guinee arata ca, practic, localnicii nu confunda totusi culorile. El a dat unor subiecti sarcina sa sorteze fire de lana de culori diferite, el a constatat ca ei nu au pus intotdeauna laolalta firele a caror culoare se subsuma aceluiasi nume.

Ceea ce nu depinde direct de particularitaile anatomo-fiziologice ale organului vizual este sistemul de culori prin care este conceptualizata lumera vizuala. Acesta este instrumentul cultural.

III. Observatii asemanatoare s-au facut in legatura cu fenomenele auditive.

Imbinarea sunetelor potrivit anumitor intervale poate sa para consonanta pentru unele comunitati si disonanta pentru alte comunitati.

IV. Variatiile de la o cultura la alta s-au constatat si la nivelul mirosului si al gustului. Membrii unei populatii unui trib din Africa au fost impresionati foarte neplacut de mirosul autentic al unei vechi branze din Olanda si au facut sa circule ,,zvonul” ca albii consuma murdariile cele mai dezgustatoare. Mirosurile de apa de colonie sau de sapun parfurmat, de asemenea, le repugna.

V. In ceea ce priveste perceptia timpului, se stie ca exista o serie de ritmuri organice interne – genrate de intervalele la care s ne sunt satisfacute trebuintele biologice fundamentale – care ne furnizeaza informatii cu privire la scurgerea timpului.

Importanti pentru perceptia timpului sunt si factorii sociali. Timpul variaza de la o cultura la alta. Unitatile lui sunt determinate de ritmul vietii colective si ele se diferentiaza calitativ si cantitativ dupa credintele si obiceiurile comune grupurilor sociale.

Cercetarile experimentale efectuate cu privire la influenta cadrelor sociale asupra perceptiei (M. Sherif – cercetare asupra importantei ,,cadrelor de referinta” in perceptia vizuala; G. Razran – efectul stereotipiilor in perceptia vizuala; Asch – ,,perceptiei” trasaturilor de caracter) alaturi de datele etnologice arata ca structurile perceptive, desi inseparabile de natura organelor de simt si de sistemul nervos, sunt dobandite totusi in cursul experientei noastre personale si sociale. Ele se supun legilor invatarii si educatiei, care le comunica o motivatie sau alta, facandu-le sa se organizeze si sa functioneze selectiv in raport cu diferitii stimuli in mediu.

2. Influenta factorilor socioculturali asupra memoriei

Memoria este una din functiile psihice centrale ale persoanei, ea realizand sinteza dintre trecut si prezentsi furnizand persoanei constiinta unitatii si a continuitatii trairilor sale psihice.

Definitii

1. Conceptul de memorie se refera la relatiile functionale existente intre doua grupe de conduite observabile separate printr-un interval de durata variabila, primele conduite apartinind fazei de achizitie, iar celelalte fazei de actualizare.

2. Memoria cuprinde mecanismele prin care o achizitie oarecare ramine disponibila, putind fi reamintita si utilizata.

3. Memoria este capacitatea unui sistem de tratare natural sau artificial de a encoda informatia extrasa din experienta sa mediul, de a o stoca intr-o forma apropiata si apoi de a o recupera si utiliza in actiunile pe care le efectueaza.

Dupa P. Golu, memoria consta in reflectarea realitatii sub forma intiparirii, fixarii, recunoasterii experientei anterioare, fie aceasta de natura cognitiva, motrica, voluntara sau afectiva. Ea comporta, in principal, 3 faze: achizitie, retinere, reactivare. Una din cele mai importante caracteristici ale memoriei – care ilustreaza prezenta cadrelor sociale in procesele ei – este selectivitatea.

Nu exista o suprapunere mecanica intre trecutul persoanei si memorarea trecutului si nu pur si simplu de a-l repeta. El memoreaza mai repede, pastreaza mai trainic, reproduce mai fidel, uita mai greu, tot ceea ce prezinta pentru el o anumita semnificatie, iar aceasta izvoraste din legatura memoriei cu trebuintele, inclinatiile, sentimentele si atitudinile omului.

Trebuintele si interesele dau un sens situatiei in care se produce memorarea.

Memorarea este o functie simbolica in sensul ca, asa cum spunea Maurice Holbwachs, posibilitatea de a ne aminti depinde de posibilitatea de a avea idei generale, de a gandi amintirile. Or tocmai societatea este aceea care pune la dispozitie persoanei instrumentul necesar simbolizarii – limba.

In memorie, semnificatia nu are numai o functie tehnic-intelectuala, de grupare si organizare intr-un tot semnificativ, inteligibil, a datelor perceptive, ci ne da greutatea situatiei, valorifica.

Cum se realizeaza aceasta? Reconstituirea trecutului implica localizarea si ordonarea experientei nterioare in timp. La aceasta ajuta o serie de ,,amintiri privilegiate”, ,,amintiri – repere”, care dispun de o mai buna fixare in timp.

Dar aceste repere personale sunt legate de imprejurari sociale: ele sunt sociale inainte de a fi personale, pentru ca reflecta anumite cadre-date, anumite ritualuri si traditii sociale.

Memoria individuala se sprijina pe memoria colectiva a grupurilor sociale.

Un asemenea grup social, cu o importanta influenta asupra memoriei indivizilor, este familia.

I. P. Golu prezinta, o serie de date etnologice si experimentale, care pun in evidenta fenomenul modelarii memoriei prin normele sociale.

I.1. Intr-o cercetare intreprinsa asupra a 2 grupuri de scolari din Africa, apartinand, la 2 triburi diferite (Nadel), li se da subiectilor aceeasi sarcina: sa repete din memorie, o povestire care le-a fost citita si sa descrie, dupa memorie, continutul unei imagini care le fusese aratata. Se constata diferente mari intre cele 2 grupuri:

– primii raspund intr-o maniera fragmentara, fara preocupari de integrare si organizare;

– ceilalti subliniaza sensul general aceea ce au vazut si raportul dintre parti.

Autorul consemneaza analogia dintre aceste rezultate si diferitele aspecte ale culturii celor 2 triburi:

la primul grup, zeitatile si spiritele se prezinta ca un conglomerat de parti, ale caror raporturi mutuale nu sunt niciodata clar definite si ale caror functiuni sunt relativ independente unele de altele;

la celalalt grup, zeitatile se prezinta ca un tot structurat, cu o ordine ierarhica neta si cu o diviziune a puterii si raspunderii.

Asemenea cercetari au fost efectuate si de Bartlett si Zilling.

Allport si Postman au efectuat cercetari asupra zvonului.

,,Zvonul este o afirmatie generala, care se prezinta ca adevarata fara sa aiba date concrete care sa permita verificarea exactitatii sale”.

Autorii pornesc de la ipoteza ca, in interiorul unui grup, propagarea zvonului privind un subiect determinat este in raport direct cu natura ambigua si cu importanta acestui subiect pentru fiecare din membrii gupului.

Metoda de cercetare consta in urmatoarele: se proiecta pe ecran o imagine reprezentand o scena mai mult sau mai putin dramatica, bogata in detalii.

Un numar de sb. care nu au vazut imaginea asteapta intr-o camera vecina. Este introdus primul sb., care este asezat de o asa maniera incat sa nu poata vedea ecranul. Cercetatorul ii descrie imaginea, dandu-i un anumit numar de detalii. Este introdus un al doilea sb., caruia primul ii relateaza tot ceea ce stie despre imagine. In continuare, se procedeaza la fel cu un lant de 6-7 sb., fiecare dintre ei ascultand povestirea celui care il precede si relatand-o celui care urmeaza. In camera experiementala este prezent un public in masura sa observe deteriorarea mesajului comparand versiunile date de subiecti cu stimulul-imagine, care ramane pe ecran de inceput pana la sfarsit.

Rezultatele arata ca informatia sufera o distorsiune complexa, remarcandu-se 3 tendinte mai importante:

1. reductia – pe masura ce circula, un ,,zvon” tinde sa devima mai scurt, mai usor de inteles si de povestit. Versiunile succesive contin din ce in ce mai putine detalii. In cursul a 5-6 transmisii, curba arata ca sunt eliminate 70% din 100 de detalii. Comparand aceasta curba cu aceea a lui Ebbinghaus privind dinamica retentiei individuale, se constata ca memoria sociala efectueaza in cateva minute o reductie ecivalenta cu cea executata de memoria individuala in cateva saptamani. Reductia nu merge pana la disparitia totala a mesajului. Efectele ei se produc dupa urmatoarele legi:

a) cu cat o povestire este mai scurta si mai concisa, cu atat are mai mult sansa de a fi reprodusa fidel;

b) cand sb. are de ales intre mai putine detalii, riscul distorsiunii ulterioare este redus;

c) povestirea retransmisa devine atat de simpla incat memoria mecanica este suficienta pentru a o retine

2. accentuarea – dintr-un context mai larg sunt concepute,retinute si reproduse selectiv un numar limitat de detalii. In jurul detaliului accentuat se organizeaza intreaga povestire. Dimensiunile mari se impun si se retin. Sunt accentuate, de asemenea, simbolurile familiare.

3. asimilarea – forta de atractie, in directia subsumarii, exercitate asupra unui mesaj de habitudinile, interesele celui caruia i se adeseaza. Se desprind mai multe tipuri de asimilare:

a) asimilarea la tema principala

b) asimilarea prin condensare

c) asimilarea prin anticipare

d) asimilarea la stereotipuri verbale preexistente

e) asimilarea subsumata motivatiei personale

Reductia, accentuarea, asimilarea sunt procese interdependente. Ele actioneaza simultan si exprima un fenomen de subiectivizare, avand ca rezultat autismul si deformarea caracteristica zvonului.

Procesul de structurare subiectiva se declanseaza de indata ce situatia ambigua a fost perceputa, dar efectele sale devin mai importante cand intervine memoria. Mesajul are cu atat mai mult sansa sa se transforme, cu cat in transmisie este implicat un numar mai mare de persoane.

In procesul memorarii, ceea ce era obiectiv devine subiectiv, ceea ce era exterior devine interior. Nucleul de informatie primit de individ este integrat dinamismului vietii sale mentale, astfel incat transmiterea unui mesaj este adesea – un mecanism de proiectie.

3. Influenta factorilor socioculturali asupra gandirii

M.Golu: „ gândirea este un sistem ordonat de operaţii de prelucrare, interpretare şi valorificare a informaţiilor, bazat pe principiile abstractizării, generalizării şi anticipării şi subordonat sarcinii alegerii alternativei optime din mulţimea celor iniţial posibile”.

P. Golu considera gandirea reprezinta reflectarea mijlocita si generalizata a insusirilor si raporturilor esentiale, necesare si cauzale ale obiectelor si fenomenelor din realitate.

Aceasta definitie nu epuizeaza insa nici pe departe complexitatea procesului gandirii.

Gandirea este, dupa cum afirma Jean Stoetzel, si o mentalitate, un mod de a reactiona al persoanei, o trasatura a acesteia.

Studiile de lingvistica comparata pun in evidenta faptul ca diversele limbi ii conduc pe cei care le vorbesc la maniere de a gandi foarte diferite, orientandu-I spre clasificari si conceptualizari distincte. Prin intermediul limbii, comportamentele noastre inteligente se desfasoara in contexte culturale concrete. Din acest punct de vedere, se poate spune ca nu exista rationamente valabile intr-un mod neconditionat si ca logica gandirii, pe langa coordonatele ei universale, are si un caracter situativ, functional, variabil in functie de trecerea individului de la un grup la altul, de la o activitate la alta. In toate aceste cazuri noi ne ajustam la conditii diferite de comunicabilitate si logica.

Exemple concludente cu privire la conditionarea parametrilor gandirii de catre factorii socioculturali ne ofera datele etnologice rezultate din cercetarea vietii si gandirii asa-numitelor societati primitive. Un astfel de exemplu este totemismul. La baza acestui sistem de gandire si de atitudini se afla o logica practico-teoretica, o ,,sociologica”, ale carei componente au o valoare formala si, care constituie o modalitate de asigurare a convertibilitatii ideale a diferitelor nivele ale realitatii sociale.

Published in: on septembrie 12, 2008 at 3:08 pm  Comments (1)  
Tags:

Handicapurile de Limbaj

Handicapurile de limbaj pot exista cu diferite grade şi proporţii atît la subiecţii cu intelect normal, cît şi la cei care au un alt handicap. Chiar în condiţiile cînd nu există un alt handicap, decît cel de limbaj, copilul pierde, mai mult sau mai puţin, posibilitatea de a recepţiona şi exprima corect cunoştinţele. Cu cît handicapurile de limbaj sînd mai grave cu atît se manifestă o mai mare simplitate şi uniformitate la nivelul conduitei verbale. La dificultăţile de mai sus, se adaugă cele din planul personalităţii: timiditatea exagerată, frustraţie, anxietate etc. Şi care sînt, şi ele, determinate de gravitatea şi extensia handicapului de limbaj. Toate acestea se reflectă în slaba integrare socială şi şcolară, în manifestarea unor comportamente aberante şi o adaptabilitate redusă etc. Din aceste motive, cunoaşterea, chiar şi sumară, a principalelor categorii de tulburări de limbaj ce se întîlnesc la vîrstele preşcolară şi şcolară, îi creează educatorului posibilitatea adoptării unei atitudini diferenţiate faţă de copii şi intervenţii corectiv-recuperative. Astfel, principalele tulburări de limbaj sunt:

Dislalia este cea mai frecventă tulburare de vorbire ce constă în abaterea de la pronunţia obişnuită, de la vorbirea standard. În unele cazuri, dislalia se manifestă prin neputinţa emiterii unor sunete sau a silabelor, ori omiterea lor; în altele, ele sînt înlocuite, substituite, inversate sau deformate. În formele grave, asemenea fenomene se pot produce şi la nivelul cuvintelor. Se poate considera că există o dislalie simplă sau parţială, cînd apar deteriorări numai la nivelul anumitor sunete, şi alta generală sau polimorfă, cînd sînt alterate majoritatea sunetelor sau silabelor. Sunetele afectate nu au aceeaşi pondere, deoarece şi în vorbire unele au o frecvenţă mai mare în raport cu altele. Consoanele sînt mai des afectate comparativ cu vocalele, iar dintre acestea cele care apar mai tîrziu în vorbirea copiilor şi care necesită pentru emitere mişcări de mai mare fineţe a aparatului fonoarticular (cum sînt vibranta r, siflantele s-z, şuierătoarele ş-j, africatele c-g-ţ) sînt supuse mai uşor fenomenului de destructurare.

În funcţie de cauzele ce stau la baza tulburărilor de pronunţie dislaliile se împart în organice şi funcţionale. Dislaliile organice sînt provocate de anumite deficienţe anatomo-fiziologice la nivelul analizatorului auditiv sau al aparatului articulator. Printre deficienţele anatomice incriminate mai des în dislalie se numără prognatismul şi progenia, amplasarea deficitară a dinţilor, frenul lingual prea scurt, despicăturile maxilovălo-palatine (aşa-numitele gură de lup” şi “buză de iepure). Există şi deteriorări ale sunetelor (în special m-n), determinate de vegetaţiile adenoide, de polipi care duc la tulburări de articulaţie, numite rinolalii. Dislaliile funcţionale sînt provocate de unele întîrzieri în dezvoltarea intelectuală, de metodele instrucţionale greşite şi de imiterea vorbirii deficitare a unor persoane din anturajul copilului.

Bîlbîiala este o tulburare mai gravă de vorbire şi apare mai frecvent la băieţi faţă de fete. Ea are trei forme: clonică, tonică şi mixtă. În bîlbîiala clonică apar întreruperi ale cursivităţi vorbirii, determinate de prelungirea sau repetarea unor sunete şi silabe. În forma tonică apare un blocaj la nivelul primului cuvînt din propoziţie prin prezenţa unui spasm articulatoriu de lungă durată.

Forma mixtă este mai gravă, deoarece sînt prezente caracteristicile primelor două, cu predominarea uneia dintre ele.

Printre cauzele bîlbîielii menţionăm o serie de factori de natură psihologică ca: traumele psihice (sperieturi, emoţii, şoc pe fondul unei constituţii fizice debile sau ale unei imaturităţi afective); stări conflictuale de lungă durată, care creează o permanentă stare de nelinişte. În logopedie se menţionează şi ereditatea ca factor al bîlbîielii, dar este greu de precizat. De asemenea, întîrzierile în dezvoltarea psihofizică generală, tulburările endocrine, traumatismele suferite în timpul naşterii, bolile infecto-contaginoase pot constitui un fond favorizant instalării bîlbîielii prin acţiunea factorilor nocivi anterior menţionaţi.

În situaţia cînd bîlbîiala devine conştientizată de către logopat, acesta o trăieşte ca pe o dramă interioară ce se poate transforma în logonevroză. Aceasta afectează întreaga personalitate a subiectului şi prezintă o simptomatologie mai complexă.

În aceeaşi categorie a tulburărilor de ritm şi cadenţă se înscriu tahilalia (vorbirea într-un tempou prea rapid) şi bradilalia (vorbirea într-un tempou exagerat de rar).

Întîrzierile în dezvoltarea generală a vorbirii se întîlnesc la acei copii care nu reuşesc să atingă nivelul mediu al dezvoltării vorbirii pentru vîrsta respectivă. Astfel de fenomene apar sub forma unui vocabular sărac şi a posibilităţilor reduse în formularea propoziţiilor, a frazelor. Întîrzierile în dezvoltarea vorbirii pot cuprinde atît aspecte fonetice, lexicale, cît şi gramaticale. Copiii care manifestă aceste carenţe întîmpină dificultăţi în comunicare, în exprimare, dar şi în înţelegerea vorbirii celor din jur.

Întîrzierile în dezvoltarea vorbirii pot fi provocate, uneori, de deficienţe la nivelul sistemului nervos, ca urmare a unor hemoragii cerebrale şi a bolilor grave din prima copilărie. Cînd aceste cauze sînt deosebit de grave pot determina handicapuri polimorfe de vorbire şi complexe, cum sunt afaziile şi alaliile. Subliniem că cele mai multe întîrzieri în dezvoltarea vorbirii sînt determinate de neglijenţe educative şi de un mediu nefavorabil care să stimuleze dorinţa copilului de a comunica şi relaţiona cu cei din jur.

Tulburările de voce se pot manifesta sub forma unor oboseli numite fonoastenii, cînd are loc o scădere a intensităţii vocii; afonie ce constă în pierderea totală a vocii sonore şi disfonie caracterizată prin pierderea parţială a vocii. Aceste fenomene sînt determinate de o serie de afecţiuni ale aparatului fonoarticulator, ale sistemului endocrin şi ale organismului în general; laringitele acute şi cronice care se manifestă prin răguşeală şi lipsa de expresivitate şi intonaţie a vocii.

Mutismul electiv sau voluntar apare mai frecvent la copiii hipersensibili şi se manifestă printr-o muţenie temporală, parţială sau totală. În astfel de situaţii, copiii respectivi refuză să comunice, pe o anumită perioadă de timp, numai cu unele persoane, iar cînd este mai accentuat, refuzul se extinde faţă de toate persoanele. De cele mai multe ori, mutismul electiv este provocat de metode greşite de educaţie, de eşecuri repetate, de stressuri care traumatizează copilul, de atitudini care frustrează subiectul.

Dislexia şi disgrafia constau în incapacitatea copilului de a învăţa citirea şi respectiv scrierea. Şcolarul cu astfel de tulburări face confuzii constante şi repetate între fonemele asemănătoare acustic, literele şi grafemele lor, inversiuni, adăugiri şi omisiuni de litere şi grafeme. Asemenea fenomene au loc şi la nivelul cuvintelor şi chiar al propoziţiilor. În acelaşi timp, intervin greutăţi în combinarea cuvintelor în unităţi mai mari de limbaj. Apar uneori şi tulburări ale lizibilităţii şi ale laturii semantice. Aceste caracteristici împiedică asimilarea şi automatizarea regulilor ortografice. La unii disgrafici grafemele sînt plasate defectuos în spaţiul paginii, sînt inegale ca mărime şi formă, ceea ce conduce la o dezordine evidentă. Din cauza neînţelegerii textelor citite, şi chiar a propriului lor scris, exprimarea verbală la dislexici şi disgrafici este lacunară, cu omisiuni sau dimpotrivă, conţine adăugiri de elemente ce nu figurează în textul respectiv. Forme variate de dislexo-disgrafie pot apărea şi după achiziţia deprinderilor citit-scrisului ca urmare a instalării unor factori inoportuni, dezorganizatori.

Ca şi alte handicapuri de limbaj, şi cele ale scris-cititului pot provoca o serie de tulburări de comportament cu tendinţe de agravare o dată cu creşterea copilului şi al conştientizării handicapului respectiv. În plus pot să apară eşecuri şcolare repetate ce amplifică tulburările de comportament şi care pot determina o seamă de frămîntări interioare, emoţii şi efecte exagerate, teamă de vorbire, negativism, scăderea încrederii în forţele proprii, susceptibilitate, irascibilitate etc. Toate acestea se traduc în plan comportamental prin exprimarea atitudinii negative faţă de activitate şi colectivitate, atitudine conflictuală de afirmare a propriei persoane şi de apreciere a rezultatelor obţinute de alţii.

La puberi şi adolescenţi, tulburările de limbaj accentuează complexul de inferioritate şi dezorganizează personalitatea. Astfel, ei refuză colaborarea şi manifestă ostilitate faţă de cei din jur, au repulsie pentru activitatea şcolară, sînt instabili afectiv, depresivi şi impulsivi, intră în conflict cu familia şi au dificultăţi de integrare în viaţa socială. Aceste tulburări se înlătură o dată cu corectarea handicapurilor de limbaj, ceea ce va duce, în perspectivă, la dezvoltarea armonioasă a personalităţii.

Published in: on septembrie 12, 2008 at 3:05 pm  Lasă un comentariu  
Tags: